Vasili Şukşin, Călina roşie

Vasili Şukşin, Călina roşie (nuvele şi povestiri) 1961-1975

trad. de Alexandru Calaïs, Bucureşti, Editura Minerva, 1995

Oamenii din nuvelele lui Vasili Şukşin par să se ivească de undeva de sub vălul istoriei sovietice. Iar expresia de văl al istoriei nu trebuie luată drept un clişeu, pentru că Rusia regimului sovietic era construită prin stindarde, sloganuri, drapeluri şi decoraţii, toate încercând să acopere până la dispariţie destinele individuale ale oamenilor care nu pot fi niciodată inventaţi ideologic, oricâte încercări ar fi făcute de a le schimba viaţa şi felul de a interacţiona.

Oamenii lui Şuşkin ieşiţi de sub văl sunt mai ales ţăranii ruşi. În tonalitate comică şi uneori tragică, ei sunt puşi să trăiască într-o societate în care descoperă răul în ceilalţi şi în ei înşişi. Îl descoperă la oamenii de la oraş, la cei care deţin puterea în comunităţile rurale şi chiar în propria casă, unde ei, soţiile şi copiii se îmbolnăvesc de aspiraţii străine simplităţii vieţii ţărăneşti. Aşa este, de pildă, ţăranul care îşi cumpără un microscop şi îşi consacră zile întregi luptei cu microbii, înarmat cu o sârmă ascuţită.

Industrializarea este parte a dramelor sau tulburărilor vieţii ţărăneşti. Iar industrializarea sovietică, cu lipsuri, era cea care nu numai le schimba modul de a fi, dar le punea maşinăriile în grijă, precum ţăranul camionagiu care nu poate dormi noaptea alături de soţie, îngrijindu-se de camionul defect. Intervine şi soluţia casnică a problemelor tehnice: o pătură pusă în camion pentru a nu se mai risipi grânele transportate.

Mult mai îndrăzneţ descrisă de Bulgakov în Inimă de câine, apare deseori şi la Şukşin răutatea proletarilor sau ţăranilor beneficiari ai unei funcţii în stat. Nu numai funcţiile din conducerea sovietică a comunităţilor, cât şi cele mai simple, de vânzător sau portar al unui spital, ultimul comportându-se drastic cu pacientul de la ţară vizitat de mama lui, doar pentru că nu i se plătise bacşişul de 20 de copeici.

Răutatea este cu atât mai gravă, cu cât ea este îndreptăţită de sistemul politic. Într-una dintre povestiri, fostul responsabil cu dezchiaburirea unui consătean ajunge cu greu să mărturisească că-i pare „olecuţă rău” pentru ceea ce-i făcuse victimei sale, iar asta abia după ce fusese scuturat de convulsiile dinaintea morţii trăite pe patul de spital. Acelaşi nu simte nicio remuşcare pentru faptul de a fi smuls crucea de pe cupola bisericii, iar într-o altă nuvelă, un ţăran distruge biserica dezafectată a satului, veche de sute de ani, din nou fără mustrări de conştiinţă, deşi încercaseră să-l oprească toţi oamenii din sat, inclusiv soţia lui şi chiar dacă intenţia lui de a folosi cărămida bisericii se dovedeşte imposibil de realizat. Intitulată „Un om tare,” povestirea îl prezintă pe eroul demolării ripostând reproşurilor consătenilor prin vulgaritate, apoi prin vodcă, după care pleacă la cârciuma din oraşul raional gonind pe motocicletă. Mesajul transmis esopian este al acestei derive a ţăranului în era sovietică. Omul tare, adept al noii ideologii comuniste, se îndreaptă spre pierdere sau demolare, chiar dacă încalecă un produs al industrializării.

De altfel, beţia este soluţia de viaţă a multor personaje din povestirile lui Şukşin sau, cum o exprimă unul dintre ele, deplângând soarta grea a femeilor şi copiilor, este mijlocul de alinare de care dispun numai bărbaţii.

Nuvela „Călina roşie” are subtitlul de nuvelă cinematografică. Este cea mai amplă dintre cele reunite în volum, dar poate că din cauza conceperii sale ca un posibil scenariu de film (realizat de autorul care a fost totodată actor, scenarist şi regizor), prezintă în forme cenzurate aceeaşi idee a ţăranului care descoperă răul. Protagonistul nuvelei, Egor, este un fost condamnat la cinci ani de închisoare, corupt nu de oraş sau de sistemul politic, ci de banda de hoţi căreia îi aparţinuse. Întoarcerea la sat de dragul unei ţărănci cu care corespondase din închisoare îl transformă într-un om îmbătat de reîntâlnirea cu natura (nu mai puţin, se şi îmbată în câteva rânduri cu coniac). Pe parcursul nuvelei este într-un  proces de acomodare cu bunătatea ţărănească şi cu munca pământului, este adevărat în sovhoz şi este adevărat, cu aspiraţia de a deveni fruntaş în muncă. Sfârşitul tragic, fiind ucis de foştii tovarăşi de hoţii, îl aduce cu obrazul lipit de pământul căruia îi aparţinea. Deşi acest sfârşit nu este chiar o bună realizare literară, exprimă tăria legăturii cu pământul a personajelor lui Şukşin, una care îi face să reziste istoriei, constatându-i răul.