Mihail Sebastian, Steaua fără nume

Mihail Sebastian, Steaua fără nume; Jocul de-a vacanţa; Ultima oră

Bucureşti, Editura Blassco, 2005*

Poate cea mai de seamă virtute a dramaturgiei lui Sebastian este că piesele sale te ţin cu sufletul la gură, te prind în spectacol, deşi nu este o aşteptare de a vedea ce se întâmplă în piese, cât de a vedea cum se întâmplă personajele lor. Deseori, sunt personaje înscrise în tipare imobile mult prea comune. De pildă, visătoarea Corina, adolescentul idealist Jeff, funcţionarul obtuz cu imaginaţie de navigator Bogoiu din Jocul de-a vacanţa; profesorul idealist de provincie Miroiu şi tânăra frivolă de capitală Mona din Steaua fără nume; Bucşan, industriaşul fără scrupule, Andronic, istoricul închis în lumea cărţilor, directorul şantajist al ziarului Deşteptarea din Ultima oră.

În primele două piese explicit, iar în a treia implicit, iubirea imprimă personajelor înscrise rigid în tipare o devenire pe tot parcursul piesei. Şi este o devenire captivantă, chiar dacă o parte din replicile personajelor sunt şi ele previzibile. Mai puţin în Ultima oră, avem personaje care nu ştiu cine sunt şi experimentează timid posibilităţile, cu aceeaşi nehotărâre a adolescentei ajunse la maturitate din Oraşul cu salcâmi (aceeaşi nehotărâre se face simţită şi în De două mii de ani, şi în Jurnal). O legătură de dragoste căzută ca din senin oferă protagoniştilor piesei o intimitate cu care nu ştiu ce să facă, pentru că nu le oferă un răspuns în privinţa problemei identităţii pe care sunt forţate să şi-o pună.

În toate cele trei piese, piedica principală pusă în calea unei hotărâri asupra sinelui este apariţia unei lumi iluzorii. Lumea atemporală presupusă de jocul de-a vacanţa al personajului Ştefan Valeriu este probabil cea mai clară exprimare a acestei iluzii, în vreme ce Steaua fără nume conţine pasajele cele mai elocvente despre jocul posibilităţilor descoperite de profesorul Miroiu pe cer. Stelele par să se apropie şi să ofere o lume a iubirii imprevizibile în care se găsesc personajele, dar aceleaşi stele îşi urmează cursul prestabilit, indiferent faţă de destinele observatorilor lor constanţi din provincie sau ocazionali din capitală. În Ultima oră, lumea iluzorie este istoria campaniei militare a lui Alexandru cel Mare, strecurată din greşeală într-un cotidian de scandal şi sursă a unui comic elaborat de farse, dar cu o piedere mare a comicului nostalgic discret din celelalte două piese, pe care l-aş considera specificul dramaturgiei lui Sebastian.

Din punctul de vedere al acestui specific, Steaua fără nume este realizarea exemplară. Cotidianul depăşit prin iluzie – constant, profesorul Miroiu este neîncrezător în realitatea întâlnirii sale cu tânăra Mona – este biciuit din toate părţile. Astfel, tânăra Mona pierdută în orăşelul de provincie este iniţial dispusă să-şi sacrifice cotidianul din ea (de amantă de lux) sinucigându-se. Iar profesorul Miroiu îşi jertfeşte steaua descoperită matematic, acme-ul însingurării sale de om de ştiinţă amator, botezând-o cu numele iubitei pasagere din capitală, cea care va rămâne iluzia vieţii lui de provincial. Ba chiar şi provincialii se metamorfozează, pentru că bătrâna domnişoară Cucu, profesoara care veghează draconic asupra inocenţei târgului, îi mărturiseşte Monei regretul pentru tinereţea sa pierdută şi se dezice confesiv de întreaga sa rigoare de „scorpie”.

Melancolia lui „aş putea fi şi altfel” este sâmburele tare al dramaturgiei lui Mihail Sebastian, în acelaşi timp cu aerul de fragilitate al visului adolescentin. Câtă vreme, aşa cum spuneam, piesele te ţin captiv, trec în plan secund mijloacele mai sărace de realizare a lor, în primul rând tiparele şi clişeele. Cu o privire şi mai favorabilă, îi putem îngădui minusurile dramaturgiei cu gândul că până la urmă nici vieţile noastre nu sunt scutite de tipare şi clişee.

*trezeşte ceva lehamite opţiunea ediţiei din 2005 de a prefaţa piesele cu referinţe critice vechi, contaminate de ideologia socialistă