Mihail Sebastian, De două mii de ani

Mihail Sebastian, De două mii de ani; Cum am devenit huligan,

 Bucureşti, Editura Haseffer, 1995

Note

Într-adevăr, cum s-a spus în critică, romanul „De două mii de ani...” este inegal, cu un început puternic care se pierde pe la mijlocul volumului, concentrat asupra unei povestiri menite să ilustreze conflictul spiritului modern capitalist cu reînvierea relativ artificială a tradiţiei patriarhale româneşti.

Apar personaje cărora le aştepţi conturarea (nici naratorul nu are nume), dar sunt de fapt parte a şirului de întrebări puse de personaj asupra identităţii sale evreieşti şi muntene, într-o scriere de tip jurnal. Întrebări care sunt bruiate de fanfaronada sălbatică, când intelectuală, când fizic brutală a personajelor antisemite din jur. Antisemitismul personajelor intelectuale „îl dau afară din casă” pe evreul care se simte în acelaşi timp român, cumva confirmând constatarea vânzătorului de cărţi în idiş întâlnit tren: viaţa evreului este mereu în pachete.

Nu mai puţin, idealul sionist al unuia dintre prietenii evrei sau cel socialist al altuia conduc la însingurarea personajului. Nici măcar casa lui din Brăila nu îi oferă un cămin. Într-o descriere de un lirism bine dozat, încât pare într-adevăr născut din destinul tragic al evreului, bunicii dinspre mamă şi tată reunesc două soluţii antagonice de viaţă, lăsându-şi nepotul fără o rezolvare a problemei identităţii sale. Unii prezintă soluţia ghetoizantă din Bucovina, ataşată sau pierdută în jurul sinagogii, ceilalţi sunt parte a vieţii dunărene împreună cu ceilalţi locuitori ai Brăilei. Şi ambii au scăpări în constanţa adoptării unei soluţii, bunica bucovineană se agaţă în moarte de viaţa aceea a pământului pe care o refuzase, iar străbunicul autentic brăilean îşi încheie viaţa plecând să moară în Erez Israel.

Pare că identitatea evreiască înseamnă mai mult decât un destin tragic, cât un punct constant pornind de la care omul îşi pune întrebări asupra locului său în lume. Un punct care lipseşte celorlalte personaje a căror identitate românească se întăreşte prin acceptarea unui antisemitism salvator. „Jos evreii!” şi „Moarte evreilor!” sunt strigătele huliganice de fundal pe care le acceptă netulburaţi atât intelectualul Ghiţă Blidaru, nostalgic al societăţii patriarhale ţărăneşti, cât şi oponentul său, arhitectul Mircea Vieru, reprezentant al modernismului. Iar ambilor le lipseşte dacă nu identitatea, cât autenticitatea raportării lor la oameni. Prietenia lor cu personajul evreu este renegată (aşa o vor face în anii prigoanelor antisemite majoritatea prietenilor din M. Sebastian despre care aminteşte Jurnalul), la fel cum, în modul brutal, un alt prieten, Dronţu, îşi aminteşte fără scrupule, ba chiar cu oarecare mândrie, de trecutul în care bătuse studenţii „jidani”.

Delirul antisemit din prefaţa scrisă de Nae Ionescu şi adaosul polemic „Cum am devenit huligan” prelungesc romanul într-o scriere document despre limitele culturii româneşti din anii 30 (cel puţin până atunci). Nişte limite pe care naţionalismul acompaniat de antisemitism nu le transforma în nişte contururi clare, ci le dilua într-o retorică a lui „al nostru” – „a noastră”, cum şi Ştefan cel Mare era „al nostru,” dar nu şi al elevului evreu din Brăila.