Rousseau, Contractul social

J.J. Rousseau, Contractul social (1761)

 Bucureşti, Editura Mondero, 2007,

trad. N. Daşcovici, 1906

Note

În ciuda titlului, tratatul lui Rousseau poate vorbeşte mai puţin despre contractul social, cât despre modalitatea de a vedea guvernământul altfel decât ca pe o relaţie dintre conducătorul sau conducătorii politici şi popor.

 Contractului social nu îi sunt descrise exact mijloacele de realizare practică, ci rămâne mai mult ca idee faptul că societatea politică este urmarea unui acord comun al indivizilor reprezentat odată prin legi, dar permanent reînnoit prin cooptarea populaţiei la actul de conducere. Voinţa generală înlocuieşte voinţa conducătorilor, aşa încât poporul devine suveran, toţi indivizii punându-şi la un loc libertatea şi menţinând între ei o stare de egalitate (rămâne neprecizat dacă egalitatea este şi economică, Rousseau doar indică pericolele unor averi disproporţionate pentru menţinerea coeziunii statului). Conducătorii propriu-zişi sunt supuşii poporului suveran, exercitându-şi puterea în limitele legilor fixate de acesta şi supunându-şi deciziile consultării poporului. Poporul suveran preia şi posibilitatea de a-l pedepsi sau alunga pe indvidul care nu se supune voinţei generale, instaurându-se astfel o dictatură a majorităţii. Este deopotrivă un suveran care controlează toate cele trei puteri ale statului, căci Rousseau nu este de acord cu separarea lor din teoriile lui Montesquieu sau Locke.

Modelul practic al suveranităţii este luat de Rousseau din istoria Romei republicane, dar este un model care serveşte în parte şi respingerii teoriei lui, deoarece aminteşte de asemenea de modalităţile de corupere a votului popular şi de o degradare a civismului poporului roman.

Ca o notă marginală, Rousseau afirmă că voinţa şi raţiunea indivizilor ar trebui corelate pentru a reuşi să conştientizeze altruismul presupus prin contractul social.  Voinţa te îndreaptă spre individualism, însă raţiunea ţi-ar spune că este mai profitabil să urmăreşti voinţa generală a comunităţii. Tot marginal, admite că ar fi nevoie de o educare a cetăţenilor în sensul acesta. Cum educăm raţiunea? Aceasta ar fi o întrebare care dă peste cap speranţele lui Rousseau. Varianta comunistă a educaţiei, care se făcea remarcată mai ales printr-o schimbare a limbajului public – din domni deveneam tovarăşi –, pare o soluţie mai viabilă decât pretenţia de a modifica raţiunea. De altfel, în variante mai puţin violente decât cele din limbajul comunist, concepţiile libertariene actuale se servesc tot de impunerea unor stereotipuri la nivel de limbaj sau de subiecte stereotipe ale discursurilor publice. Ştii că nu îţi este îngăduit să vorbeşti negativ despre unele subiecte sau ştii că este un avantaj să vorbeşti despre ele pozitiv. Cu riscul de a spori şi numărul indivizilor care se vor trezi din mirajul limbajului cu ideea că ei nu au gândit nimic din toate astea, iar reacţia lor va fi, împotriva speranţelor comunitare ale lui Rousseau, împotriva concordiei sociale.

O altă iluzie a lui Rousseau este aceea că indivizii vor fi interesaţi de traiul colectiv. În capitolul consacrat deputaţilor şi reprezentanţilor, afirmă în mod răspicat:

Din clipa când cineva va spune despre treburile publice „ce-mi pasă?”, trebuie să socotim statul ca fiind pierdut.

Şi da, sunt toate şansele să fie pierdut, poate şi din cauza concepţiei respinse de Rousseau despre posibilitatea delegării sau reprezentării poporului de către oamenii politici. Parlamentul britanic este văzut ca o instituţie care asigură sclavia poporului englez. Dacă reprezentativitatea este necesară pentru statele mari cărora le-ar fi imposibil să găsească mijloace de conducere colectivă (poate naiv, Rousseau nu este de acord cu existenţa unor astfel de state), nu este mai puţin adevărat că titlul de reprezentant al poporului este un titlu artificial. Chiar şi o raţiune needucată ne poate spune că indivizii nu pot trăi ca reprezentanţi ai intereselor altora. Privilegiile şi puterile politicienilor cu titlul de reprezentanţi ar trebui poate reduse, în aşa fel încât să nu poată hotărî în anumite domenii ale statului trecând peste voinţa indivizilor şi asociaţiilor profesionale din acel domeniu. Nu ai putea legifera în domeniul sănătăţii fără a consulta opiniile oamenilor implicaţi în acesta sau afectaţi de el. Mijloacele tehnologice actuale ar reuşi de fapt să facă mult mai accesibilă consultarea acestora decât în vremurile în care s-a instituit compromisul reprezentativităţii. Altfel, lucru pe care îl putem constata în aproape orice stat, se creează un corp politic diferit de popor, divizând interesele unuia şi ale celuilalt, chiar dacă primul îşi arogă dreptul de a vorbi în numele poporului, bazându-se pe actul singular al votului popular, şi el departe de a fi fost exprimat de majoritatea cetăţenilor cu drept de vot.

Şi probabil că una dintre calităţile cele mai mari ale lecturii Contractului social este tocmai conştientizarea sau reconştientizarea faptului că formele acceptate ale democraţiei nu sunt decât unele de compromis şi că ideea de suveranitate a poporului ar trebui să fie un motiv de a regândi sistemele politice.