Lev Tolstoi, Întoarcerea la învăţătura lui Hristos

Lev Tolstoi, Întoarcerea la învăţătura lui Hristos (În ce constă credinţa mea? 1884)

Iaşi, Editura Princpes Edit, 2006

 trad. Ludmila Rusu, Daniel Corbu

Note

Lucrarea lui Tolstoi cu titlul original În ce constă credinţa mea? este greu de încadrat într-un gen anume. Ar putea fi socotită un tratat, dar este mai curând o mărturisire care iese literar din rigorile unui tratat teologic, dar nu stă liniştită nici în rândul operelor literare, mai ales că este şi o răbufnire împotriva irosirii vieţii prin cochetarea cu deliciile estetice.

Răspunsul la întrebare este poate simplu, Tolstoi credea în egalitatea tuturor fiinţelor umane şi în necesitatea de a trăi pentru ceilalţi, nu pentru noi. Acest răspuns este socotit drept adevărata învăţătură a lui Hristos, dar una care vrea să trezască o aspiraţie general umană.

Dacă nu şi despre jertfirea vieţii personale în favoarea celoralţi, despre egalitatea tuturor fiinţelor umane se poate vorbi şi în orice altă doctrină nonreligioasă, prin simpla menţionare a faptului că ne naştem cu toţii fără niciun privilegiu. Însă pentru Tolstoi, adevărul acesta este o experienţă religioasă. Mai întâi o experienţă a copilăriei, când cuvintele lui Hristos care chemau la smerenie şi iubirea semenilor erau un adevăr nemediat de explicaţii. Jertfa lui Hristos pentru omenire spunea totul. Era o credinţă pe care o au şi copiii mai mari, oamenii simpli pe care Tolstoi îi vede mai aproape de Hristos decât pe cei îmbogăţiţi cu înţelegere, proprietăţi şi privilegii sociale. De această credinţă a copilului, Tolstoi se îndepărtase până în preajma vârstei de 50 de ani atât prin modul de viaţă, cât şi prin acceptarea explicaţiilor concesive ale Bisericii, care împăca ideea de jertfă pentru semeni cu binecuvântarea formelor sociale de împilare a indivizilor. Biserica binecuvânta ierarhiile sociale, proprietatea, procesele judiciare, războiul, jurământul, divorţul sau adulterul. Şi Tolstoi se întoarce la credinţa copilului, pentru că îşi dă seama de incapacitatea vieţii duse până atunci, una fericită (aşa cum o recunoaşte), de a rezolva problema fiecărui om, confruntarea morţii, o problemă cu care se şi naşte.

Cu mai multă sau mai puţină competenţă exegetică, Tolstoi citeşte din nou Evangheliile, unde găseşte mai ales mesajul pur al neîmpotrivirii la relele altora: acea întoarcere a obrazului, cu totul opusă menţinerii în demnitate sau mândrie a obrazului şi statutului în cadrul societăţii. Evangheliile i se adresează, îl învestesc cu purtarea acestui adevăr, iar credinţa în el este suficientă pentru a-l determina să acuze toate minciunile vieţii sociale, oricât vor fi primit ele binecuvântarea societăţii şi a Bisericii. Recunoaşte că modul de viaţă implicat de acest adevăr pare multora un vis, căci se nasc întrebări, să spun, devastatoare: cum să renunţi la orice proprietate? Cum să nu îţi slujeşti patria în război şi cum să nu crezi nici măcar că ai o patrie, refuzând să-i juri supunere? Cum să accepţi să nu îţi aperi demnitatea împotriva altora? Cum să nu îi pedepseşti legal pe cei care greşesc împotriva societăţii sau a ta? Cum să cauţi să trăieşti numai din muncă, păstrând atât cât îţi este de folos, iar orice surplus să îl dăruieşti altora? Dar Tolstoi le consideră întrebări născute din trăirea altui vis. Este visul sau coşmarul societăţilor întemeiate pe principii seculare, care au de mărturisit torturi, execuţii, nedreptăţi, iar societăţile industrializate moderne au în plus păcatul impunerii unui mod de viaţă care înstrăinează omul de ceea ce îi este propriu, de traiul în natură. Orice rău îndurat în numele jertfei pentru învăţătura lui Hristos este totuşi un bine - căci prin el o mărturiseşti - în comparaţie cu răul acceptării ordinii nedrepte a societăţii.

Hristos al lui Tolstoi nu este cel al Bisericii. Aceasta ar nesocoti faptul că mesajul necruţător al iubirii presupune o jertfă activă, muncitoare, în lumea de aici, fără să fie o simplă problemă de conştiinţă în aşteptarea unei vieţi viitoare, altminteri fiind admisibil, de exemplu, să ucizi oameni în război sau să-i execuţi pe condamnaţi, aşa cum se găsea specificat într-un catehism ortodox tipărit în zeci de mii de exemplare. Cu toate acestea şi împotriva excomunicării lui de către Biserica Ortodoxă Rusă, Tolstoi nu propune o mişcare religioasă de tipul unei secte (în Jurnal, chiar menţionează că nu există o credinţă tolstoiană, ci numai credinţa lui Hristos).  Admite că un creştin credincios Bisericii poate adopta adevărata învăţătură a lui Hristos rămânând fidel confesiunii sale. Această învăţătură presupune însă o asumare personală a vieţii de credinţă prin fapte, fără a o socoti substituibilă prin legi şi ritualuri bisericeşti. Acelaşi apel la asumarea personală a vieţii îl adresează şi oamenilor de ştiinţă nereligioşi, pe care îi vede limitaţi la urmărirea unui progres material al omenirii care de fapt nu are deloc legătură cu omul. Căci binele omului nu înseamnă nicidecum a avea mai mult, şi nici măcar să-şi prelungească sănătatea sfidând o moarte inevitabilă.

Cu siguranţă, viziunea lui Tolstoi poate fi contestată în toate felurile, aşa cum a şi fost înainte şi după viaţa lui. Dar nu poate fi repudiată, căci parcă am mai auzit-o de undeva din noi. Ar fi un clişeu puţin revelator să spunem că aşa ne vorbeşte conştiinţa. Poate ne spun despre ea ambiţiile de a fi cineva şi de a avea ceva mai mult decât alţii, împreună cu neliniştile fireşti că nimic nu are importanţă în faţa morţii, nici noi.