Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer şi alte povestiri

Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer şi alte povestiri

(1856-1905)

trad. A. Brezuleanu, M. Achim, M. Vraciu, L. Ivanov,

Iaşi: Editura Polirom, 2012

Ce au în comun povestirile lui Tolstoi? Răspunsul cel mai corect ar fi că le uneşte expunerea binelui, sau că sunt toate nişte povestiri despre bine. Poate chiar din Evanghelie, al cărei mesaj de iubire a aproapelui se află în miezul a cel puţin două povestiri (Cuponul fals şi Ceresc şi pământesc), despre morală în primul rand se povesteşte. Chiar când este vorba despre o încercare de a proclama absenţa moralei, Nietzsche recurge la povestire în Aşa grăit-a Zarathustra. Povestirile lui Tolstoi spun însă că morala există şi că binele este prezent, fie şi în marginea evenimentelor crude, fie şi în marginea sufletului unui om.

În afara Sonatei Kreutzer, unde avem un discurs teoretic despre imoralitatea moravurilor sexuale moderne susţinută de o artă a viciului, la fel ca în sonata lui Beethoven care îi oferă titlul, restul nuvelelor integrează mesajul moral în serii de secvenţe epice ori descrieri, să spunem, realiste. Tolstoi nu comite păcatul de a scrie în aşa fel încât literatura să fie percepută ca un mijloc subordonat unei intenţii teoretice moralizatoare. Chiar şi nuvela Ceresc şi pământesc, în care unul dintre personaje, revoluţionarul violent, este condamnat de scriitor să fie personajul negativ, sinucigându-se la ocnă, oferă posibilitatea de a vedea binele şi răul în contextul schimbării sociale mai mult prin secvenţele narative decât prin mesajele prezente. Astfel, ideea schimbării societăţii prin violenţă este cel mai bine articulată în nebunia idealului ei prin pasajul extraordinar de bine realizat în care revoluţionarul îşi învinge halucinaţiile din celulă printr-un program de simulare a realităţii.

Parte a concepţiei filosofico-religioase a lui Tolstoi, binele este răspunsul pe care trebuie să-l dăm fricii de moarte, iar binele înseamnă a trăi pentru altul. Cu moartea trăim de când ne naştem, o spune Moartea lui Ivan Ilici, dar viaţa înseamnă cel mai adesea ascunderea de adevărul ei printr-un individualism care înseamnă de fapt înscrierea în formele acceptabilităţii sociale. Deşi poate cea mai simplă dintre povestiri, Doi husari, tatăl şi fiul, vede în progresul epocii o modalitate de perfecţionare a strategiilor de pierdere a eului prin adoptarea unor moravuri care presupun dezangajarea omului de la viaţă, chiar şi în privinţa imoralităţii. Husarul fiu nu îndrăzneşte să-şi ducă până la capăt intenţiile amoroase imorale aşa cum reuşea tatăl său. Oficialităţile, comandanţii militari şi ţarul însuşi îşi adorm conştiinţa sub paravanul respectării regulamentelor militare sau sub cel al prestigiului funcţiei, fiind întotdeauna mulţumiţi cu sine (mai ales în Cazacii şi Hagi Murad). Însă în spatele lor, apar oamenii în care preţul sinelui frivol şi amoral sau imoral este neînsemnat. Ei fie se dăruiesc altora, fie încearcă să o facă. Dacă îi raportăm la concepţiile actuale, oamenii aceştia nu sunt pe placul opiniei publice. Hagi Murad moare sedus şi de ideea sacrificiului de tip jihadist, iar unele dintre personajele care reprezintă morala Evangheliei sunt dintre cele mai naive, cum sunt femeile care acceptă umilinţa, chiar sluţirea pe viaţă (în Kornei Vasiliev), ori pustnici inculţi, capabili însă să meargă pe ape.

Aşadar, Tolstoi provoacă încă un scandal al apelului la moralitate, aşa cum a făcut-o şi în epoca lui. Pentru Tolstoi, binele nu are o soartă istorică, nu se poate institui o societate mai dreaptă într-un mod exterior indivizilor, ci scrie istorii personale. Realizarea lui în societate depinde de o întâlnire aleatorie de evenimente şi persoane, aşa cum o prezintă strălucit nuvela Cuponul fals. De la iniţierea în rău a unui adolescent care falsifică un cupon în valoare de două ruble, printr-o serie întreagă de evenimente, se ajunge la urmă la apariţia unui ucigaş devenit sfânt şi acest ucigaş va deveni învăţătorul adolescentului ajuns la maturitate.

Şi în vreme ce Nietzsche aştepta ca Supraomul să se nască din noi şi astfel să ne găsim în calitate de creatori ai propriilor valori, dincolo de bine şi de rău,  pentru Tolstoi, tot din noi trebuie să se nască şi binele. Mult dincoace de ceea ce nu suntem şi societatea spune că am fi, dar şi în pofida morţii care ne face să nu mai fim.