André Gide, Întoarcerea fiului risipitor

André Gide, Întoarcerea fiului risipitor

Tratatul despre Narcis, Încercarea dragostei, El Hadj, Filoctet, Batşeba

(1891-1907)

trad. de Magda Răduţă

Iaşi: Editura Polirom, 2015

„Tratatele” cuprinse în acest volum (unele dintre ele poeme în proză, iar Filoctet este o secvenţă dramaturgică) par să fie variaţiunile temei din Tratatul despre Narcis. Tratatul are subtitlul de „Teorie a simbolului.”

Teoria poate fi simplificată pornind de la afirmaţia „Poetul e cel care priveşte. Şi ce vede? Paradisul.” Paradisul acesta văzut de poet nu este însă o realitate imediată, ci este Realitatea autentică sau Ideea multiplicată în diferitele forme ale aparanţei. Aparenţele sunt simbolurile care îl trimit către Realitate, însă acest traseu posibil numai prin abandonarea eului rămâne un efort al poetului. Efort care rămâne până la urmă singura realizare a poetului. De aceea, deşi avântul creaţiei îl mută dincolo de sine, ştergându-i identitatea, poetul ajunge să îşi descifreze semnificaţia efortului său într-o iubire de sine asemenea celei a lui Narcis.

Deşi teoria vorbeşte despre poet, putem adăuga poetul sau omul, evocare a versului lui Hoelderlin, „în chip poetic locuieşte omul.”

Şi oferindu-le statutul de variaţiuni ale acestei teme, tratatele ulterioare din volum urmăresc destinul regăsirii de sine, întotdeauna dramatice, în experienţele în care poetul sau omul pleacă de la sine, risipindu-se.

Încercarea dragostei este o risipire în iubire care lasă un rest, restul îndrăgostitului care o cântă şi îşi dă seama, cu consecinţa pierderii iubirii, că el este acela care a creat-o. În „El Hadj,” profetul fals creează încă şi mai mult, un dumnezeu-prinţ care moare în vremea străbaterii unui deşert însufleţit numai de viziunile poetice ale profetului despre un ţinut îmbelşugat sau un paradis inexistent. Iar profetul îşi află menirea într-o noapte în care luna îi este singură simbol, trecându-l peste dezamăgirea descoperirii unui paradis inexistent şi a unui prinţ mort. Acesta este momentul în care, în ciuda tuturor îndoielilor, profetul se regăseşte pe sine lepădându-se de cortegiul însoţitorilor incapabili de visarea paradisului.

Acelaşi pustiu din „El-Hadj” apare şi în drama Filoctet, de data asta o întindere rece a zăpezii, în care îşi trăia chinul personajul rănit şi însingurat de grecii plecaţi la Troia. Ajunsese ca prin această singurătate să-şi transforme geamătul în cântec. Vizitat de vicleanul Ulise şi de naivul tânăr Neoptolem cu dorinţa de a-i fura arcul fermecat, Filoctet devine victorios asupra lor în momentul în care îşi asumă virtutea prin el însuşi, înălţându-se deasupra unui bine conceput într-un mod resentimentar. Altfel spus, ajunge să fie Narcis, iar solipsismul îi este încununat de florile care cresc pentru prima oară pe insula înzăpezită.

Regele David din Batşeba rămâne însă, la fel ca îndrăgostitul din „Încercarea dragostei,” la momentul descoperirii iluziei că sinele ar putea găsi o întruchipare într-o realitate exterioară sieşi, în Duhul apărut în chip de porumbel şi în frumuseţea Batşebei, soţia lui Urie Heteul, subordonatul său pe care îl trimite la moarte. Dobândirea reală a femeii este pierdere a visului, astfel că tratatul poem se încheie cu „Batşeba! Pleacă!...O urăsc!”

În sfârşit, Fiul risipitor expune pierderea ca pe un avatar al dorinţei de a ieşi din casa Tatălui-Dumnezeu, acolo unde lucrurile sunt prea clare pentru a mai putea fi tu însuţi. Risipirea prin deşerturi rămâne însă o sete preţioasă, singura care poate conferi identitate omului şi poetului. Întoarcerea fiului este o recunoaştere a limitelor încercărilor umane de a se contura dincolo de lumea dată, nu o părere de rău. Deosebit de pilda biblică, Gide introduce în poveste şi un al treilea fiu, mai mic. Astfel, risipirea devine şi ea un lucru de moştenit sau un bun uman pe care Tatăl-Dumnezeu nu îl poate niciodată substitui prin adăpostirea oamenilor în Casa lui, în ciuda întoarcerii Fiului risipitor învins de mai răul singurătăţii poetice.

Dacă le luăm în serios ca tratate, fiecare se încheie cu un Quod erat demonstrandum datorat frumuseţii scriiturii poetice despre risipire.