Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge (1910)

trad. de Bogdan Mihai Dascălu, traducerea notelor de Crişu Dascălu, Postfaţă de Aura Christi

Bucureşti: Ideea Europeană, 2008

            Titlul de „însemnări” scuteşte opera lui Rilke de întrebări asupra încadrării ei în rândul romanelor, poate într-o măsură la fel ca „portretul” din „Portret al artistului la tinereţe,” scris de James Joyce mai târziu. În ambele opere, protagonistul este un personaj care poate fi văzut ca o proiecţie ficţională a biografiei scriitorului, există intercalări bruşte ale unor secvenţe temporale diferite din viaţa personajului, cele mai multe din copilărie, şi amândouă par să fie un fel de Bildungsroman confesiv.

            De fapt, comparaţia cu romanul lui Joyce este una din modalităţile de a evita problemele iscate de lectura unei scrieri greu încadrabile şi interpretabile. Acesta este şi motivul pentru care August Stahl adnotează întreaga scriere. Dacă aceste note (cărora ar fi trebuit să le fie stabilite paternitatea încă de pe coperta ediţiei în română) nu reuşesc să ofere o dezlegare completă a Însemnărilor, cum probabil nici nu şi-au propus, lămuresc referinţele istorice şi culturale din textul scrierii şi recompun personalitatea literară a lui Rilke.

            Dificultatea lecturii nu provine numai de la maniera scriiturii pe care o vedeam apropiată de cea a lui Joyce, cât mai ales din faptul că secvenţele înşiruite, uneori tablouri ale unor scene urbane, alteori amintiri, alteori povestiri despre personalităţi istorice, nu au o raţiune explicită pentru succesiunea lor. Apariţia lor pe parcursul Însemnărilor pare să fie dictată de legile imaginaţiei poetice, asumată de Rilke în toată dezordinea ei faţă de expunerile literare raţionalizate. În poezie, imaginile apar şi se cheamă laolaltă fără să urmeze nişte legi de succesiune, ci de afinităţile dintre lucruri văzute de un ochi al poetului singularizat nu numai în raport cu ceilalţi, ci şi cu lumea pe care o reinstituie prin creaţiile sale. De aceea, timpul şi spaţiul ordonează prea puţin secvenţele Însemnărilor. De exemplu, ca şi cum ar fi contemporane, apar istorisiri despre regi şi duci medievali occidentali şi ruşi, alături de imagini ale Parisului modern sau de evocări ale dramaturgiei lui Ibsen.

            Miezul însemnărilor este moartea, şi nu trebuie spus că moartea este tema lor principală, ci tocmai miezul, urmând o imagine dintr-una dintre poeziile lui Rilke. Căci tema presupune o exteriorizare, pe când moartea ca miez creşte din interior spre exterior, mai întâi din interiorul şambelanului muribund Brigge, bunicul lui Malte – cu aceasta deschizându-se Însemnările -, apoi spre exteriorul vieţii urmaşului său, în copilărie adăpostit de o familie cu ascendenţă nobiliară daneză. Aristocraţia familiei este o formă de a se opune morţii primind-o în interiorul ei şi admiţând că morţii încă o trăiesc, fie ca stafii, fie ca amintiri cât de poate de vii în memoria bunicului lui Malte.

            Pe lângă această formă de opoziţie a morţii prin istorie, cu nereuşite dramatice ale unor personaje istorice pierite pe câmpul de luptă sau în eşecul ţarului fals de a fi cineva în rândul stăpânilor istoriei, apare şi poezia însăşi. A doua secvenţă a Însemnărilor după cea a relatării morţii strămoşului lui Malte, este introdusă de cuvintele: „Stau şi citesc un poet.” Poetul este Paul Verlaine. Un poet muzical şi poate muzicalitatea, după constatarea lui Schopenhauer, un discurs despre lume scutit de cuvinte, de explicativitate, dar şi de eroare, este substratul care îl face pe Malte în stare să coboare în istoria sumbră, a lui şi a altora, temperând creşterea morţii. Aşa găseşte şi iubirea fără posesie, prezentă şi în poeziile lui Rilke, aşa şi imaginea mamei muribunde a lui Malte, care poate vedea în dantelele scoase din sertare arta unei lumi superioare.

            Dacă privim romanul ca pe unul de formare, poate a lui Malte ca poet, ne va încurca sfârşitul său, o reinterpretare a pildei fiului risipitor. Căci sfârşitul este o întoarcere, nu un progres. Fiul risipitor, un Malte ajuns la sine, se întoarce la iubire. Este un sine fără identitate – „ce ştiau ei, cine era el” – dar unul care rispindu-se reuşeşte să se desprindă de ceilalţi. „El era acum incredibil de greu de iubit şi simţea că doar unul ar fi în stare. Însă acela nu o vreia încă.” Acesta este sfârşitul Însemnărilor, care ne lasă să gândim că formarea înseamnă întoarcerea la un sine nedefinit, dar adus în momentul inaugural al vieţii, restituit prin amintirile din copilărie. Începutul straniu într-o lume a morţii mascate ca istorie aşază poetul sau omul care are conştiinţa acestuia în faţa fiinţei de la care ar trebui să provină viaţa şi moartea. Şi este o aşezare înainte fără revendicări, fiul risipitor nu pretinde să fie iubit de părintele-Dumnezeu. El doar ajunge în postura de a fi iubit, singularizându-se, fără eschivele acceptării iubirilor altora. Dacă Dumnezeu nu voieşte încă să-l iubească, inevitabil îi va fi mai târziu adăpostul morţii lui, şi asta fiind o formă de iubire ca acceptare a celuilalt fără a-l poseda. Căci, aşa cum este anunţat la începutul romanului, „întotdeauna e acelaşi lucru. Cu toţii au avut o moarte proprie.” Ceilalţi şi-o ascund, dar fiul risipitor poet şi-o pune în jocul singularizării sale creatoare, jucat înaintea lui Dumnezeu.