Vladimir Nabokov, Lolita

Vladimir Nabokov, Lolita (1955)

trad. Horia-Florian Popescu

Iaşi: Editura Polirom, 2003

            Un roman care necesită o retractare şi aceasta există în chipul postfaţei scrise de autor, dar şi ca prefaţă a unui personaj fictiv care marchează deosebirea de naratorul „Lolitei.” Pentru că, la fel ca în anii 50 ai apariţiei sale, rămâne stânjenitoare povestea iubirii unui adult de patruzeci de ani, literatul Humbert, pentru fete de până la paisprezece ani şi mai ales pentru protagonista de doisprezece ani, Dolores Haze sau Lolita. Dar poate literaturizarea eroticii umane nu îşi poate găsi locul potrivit în relatările iubirilor comune. Ele sunt mult prea uşor incluse printre poveştile de dragoste trăite şi asimilate pasiv de cititori, astfel încât le scade puterea de receptare a stranietăţii dragostei în ansamblul afacerilor vieţii indivizilor. Dacă vrem, putem socoti această stranietate chipul în care se arată acea mult sperată adevărată dragoste. Aşadar, cu mai multe şanse de a se arăta în irealitatea literaturii.

            Iubirea pentru „nimfete,” fetele dinaintea adolescenţei, se naşte în cazul lui Humbert în anii copilăriei sale, când pasiunea sexuală pentru o fată de vârsta lui este întreruptă de strigătele obscene ale unor adulţi aflaţi într-o barcă apropiată de ţărmul mării. Acel ţărm al mării sau margine a lumii unde tinde şi adultul Humbert să-şi conducă copila iubită, cutreierând America. Nicidecum cruţând perversitatea personajului său, Nabokov îi înfăţişează în detaliu fanteziile sexuale deşteptate de nimfete. Şocant pentru perspectivele morale asupra sexualităţii, aceste fantezii alcătuiesc o lirică erotică acceptabilă ca oricare alta, un exerciţiu pe care îl încercase şi Faulkner într-unul din romanele sale, descriind relaţia tandră dintre un băiat şi o vacă.

            Cum despre iubire se spune că este mai presus de bine şi de rău, Nabokov nu sancţionează moral corupătorul de minore, poate doar prin atribuirea unei slăbiciuni a minţii, Humbert având un istoric al internărilor în sanatorii. Altminteri, Humbert vede şi se lasă văzut în încercarea sa imposibilă de a converti erotismul repudiat social în dragoste, în vreme ce două căsnicii acceptate social prin care trece măturisesc despre acelaşi eşec, dar în plus şi despre conveţionalitatea lor. Devenită prin jocul sorţii („McFate”) fiica adoptivă a lui Humbert, rămas curând văduv după căsătoria cu mama ei, Lolita nu este o copilă naivă, ci îşi joacă maturizarea forţată luând din lume ce are mai aproape de copilărie. De aceea, împreună cu tatăl amant străbate America desconsiderând-o ca loc al lumii şi luându-i în seamă numai monumentele trecerilor, curiozităţile turistice, hotelurile şi motelurile, spectacolele cinematografice, iar la urmă caracterul histrionic, participând la reprezentările teatrale de la liceul la care este înscrisă temporar.

            Firesc poate, Lolita nu acceptă până la urmă mult prea serioasa iubire a tatălui amant, pe care reuşeşte să îl părăsească pentru un alt literat, ceva mai histrionic şi ceva mai auster biologic, dar mai dezgustător moral, fiind autorul impotent al piesei de teatru în care urma să joace şi patronul unei comunităţi perverse. Într-o încleştare ridicolă între doi literaţi, Humbert îşi ucide alter egoul. Îşi acceptă şi doreşte propria-i condamnare ca ucigaş şi corupător de minore, pentru că revăzând-o pe Lolita după câţiva ani de absenţă, acum însărcinată şi soţia unui tânăr simplu, ca un „mieluşel,” îi constată moartea ca eroină a unei pasiuni care fusese raţiunea existenţei sale autentice, de adorator al nimfetelor.

             Pasiunea esenţială sau esenţializantă urmează să fie consumată ca literatură, ca irealitate, Humbert văzând în Lolita moartă ca iubită nemurirea ei ca personaj literar. În acest moment apropiat de finalul romanului, apare pentru prima dată şi regretul lui Humbert. Vede (şi de această dată vede) în corpul maturizat prematur al Lolitei cum pasiunea sa a însemnat pierderea copilăriei fetei. Intertextualitatea scriiturii lui Nabokov poate fi văzută şi ea ca o ilustrare a morţilor necesare ale realului pentru a îngădui o nemurire a literaturii, nicidecum venită pe caii mari ai universalităţii, ci legată necesar de subiectivitatea extremă, similară erotismului repudiat social al amatorului de nimfete.