Saltîkov-Şcedrin, Domnii Golovliov

Saltîkov-Şcedrin, Domnii Golovliov

trad. S. Sanielevici, Bucureşti: ELU, 1963

            „Domnii Golovliov” se prezintă ca o istorie a decăderii unei familii boiereşti în perioada desfiinţării iobăgiei, iar autorul nu se poate abţine să indice clar la sfârşitul romanului că tocmai acesta îi este sensul. Ar fi, aşadar, o satiră socială, în care apar personaje cu tuşe groase, personificând avariţia, încremenirea în bigotism sau licenţiozitatea morală indusă de eliberarea  cu nepricepere a unei noi generaţii de boieri de tradiţia familiei întruchipată de conacul Golovliovilor. Cum iarăşi Saltîkov-Şcedrin explică răspicat, decăderea este rodul unui spirit bolnav al unora dintre familiile boiereşti din Rusia secolului al XIX-lea, capabil să se extindă asupra unor întregi generaţii, laolaltă cu patima pentru votcă.

             Multe dintre personaje – poate chiar prea multe - devin conştiente de inutilitatea vieţii lor şi aleg în momente de trezire a conştiinţei să se sinucidă sau să abandoneze bolnave dorinţa de a trăi. Probabil că linia aceasta a romanului nu este punctul cel mai puternic al său, deşi îi constituie osatura. Mai fascinante par aspectele de pe lângă linie şi dintre tuşele groase ale personajelor. În special, nesfârşitul detaliilor culinare sau alcoolice şi grija personajelor avare de a nu fi risipite ori pofta lor pentru ele, printre altele, pentru caraşii cu smântână. Există o melancolie a măruntului consumabil (ceai, votcă, tutun, pepeni, caraşi, castraveţi etc.) care creează un sentiment al apăsătorului mai puternic decât destinele personajelor. Îţi lasă impresia că totul este decis prin bucătării, pivniţe şi în carafele de votcă, mai curând decât de neputinţa personajelor de a-şi depăşi defectele morale. Saltîkov-Şcedrin vede în această abundenţă a măruntului un specific al spiritului rus, căruia nu îi este posibil să creeze caractere negative mânate de pasiuni înalte, nici o ipocrizie dramatică, ci mici zgârcenii şi furturi în zona mărunţişurilor existenţei. Marea amănuntelor culinare şi alcoolice este dublată de pasiunea personajului central, avarul de o maleficitate ridicolă Porfir, pentru calcule interminabile ale veniturilor şi pentru cuvântări nesfârşite care interpretează religios orice eveniment, asta când nu se închină la nesfârşit înaintea icoanelor.

            Pentru cititorul de azi, imaginea decadenţei sociale a boierimii ruseşti trece în plan secund. În primul rând, îi va atrage atenţia decăderea individuală, oricând posibilă sub mulţimea nimicurilor. O decădere care nu are nimic spectaculos, ci este o sucombare treptată într-o casă, într-una care este şi nu este a ta, câtă vreme dincolo de pereţi şi acoperişuri, reprezintă modalitatea de adăpostire a altor vieţi, trecute, prezente şi viitoare, de răul din afară. Că este vorba de vieţile din familia ta, cum se întâmplă în conacul Golovliovilor, fie de vieţile oamenilor în genere în căutare de adăpost, contează prea puţin. Răul din afară apare în roman sub forma imaginilor specific ruseşti: drumuri desfundate, întinderea stepei, câmpurile acoperite de zăpadă, pădurile de mesteceni, la care putem adăuga ca o realitate a secolului XIX rusesc, hanurile mizere de provincie în care strălucesc burţile ploşniţelor. Sunt specific ruseşti, dar se poate spune la fel de bine că sunt imagini ale pierderii pe care pământul şi încropelile omului i le dezvăluie mai curând privirii ruseşti decât observaţiei estetice a frumuseţilor naturii prezentă şi valorificată estetic în partea apuseană a Europei.

            Rămâne emblematică imaginea unui Golovliov cu o apariţie fugară în roman, Stiopa-tontul, care vrea să fugă afară din odaia mizerabilă în care este pesepsit să stea de mama lui avară, drept răsplată pentru ratarea vieţii. Fuge numai în capot în vremea ploilor reci de pe întinderile moşiei şi se cufundă apoi în muţenie până la moartea care intervine curând, timp în care renunţă la pasiunea lui pentru votcă şi tutun. Emblematică, pentru că ilustrează jocul întregului roman, confruntarea dintre mulţimea măruntului şi răul din afară, ultimul ieşind până la urmă biruitor. Iar faptul că Stiopa tace dă o măsură mai bună jocului decât reflecţiile morale ale altor personaje trezite la conştiinţă, căci această confruntare nu este nicidecum în zona cuvintelor, ci în aceea a vieţii. O viaţă care se întâlneşte cu sfârşitul ei, cu totul tăcut.