Walter Benjamin, Copilărie berlineză la 1900

Walter Benjamin, Copilărie berlineză la 1900 (ultima versiune)

trad. Andrei Anastasescu, Bucureşti: Humanitas, 1910

O carte a imaginilor, circa treizeci, din copilăria lui Walter Benjamin. Imaginile sunt localizate şi datate în Berlinul anilor 1900, dar oraşul nu este cel care le determină, ci lucrurile stau tocmai invers. Sunt imagini care nasc un oraş şi îl mută în omul matur, născându-l de fapt şi pe el, chiar dacă Walter Benjamin nu se mai află acolo şi, mai mult, este forţat de prigoana antisemită nazistă să părăsească Germania.

Se opreşte asupra copilăriei mai mult în felul lui Rilke, cel care o recomandă drept sursă a unei priviri mai pure asupra lumii, decât în cel al lui Proust, al cărui traducător a fost. Cum remarcă Peter Szondi într-un eseu plasat la începutul volumului, în vreme ce Proust căuta copilăria ca un mijloc de a eluda prezentul prin trecut şi astfel de a ieşi din temporalitate, Benjamin se întoarce la trecut pentru a descoperi originea şi sensul prezentului.

Însă pe parcursul tablourilor copilăriei, cel puţin în ultima redactare a manuscrisului, Benjamin evită consideraţiile teoretice de felul acesta şi afirmarea explicită a faptului că întoarcerea la copilărie este o ascultare şi înţelegere a unei profeţii despre prezent necesară pentru înţelegerea prezentului însuşi. Tablourile discontinue (şi Benjamin a oscilat în ordonarea lor) oferă sugestia că perioada primă a vieţii este una a instituirii unui comerţ esenţial cu lumea care nu urmează o ordine temporală, nici un parcurs, ci este o cristalizare a unei modalităţi de a primi şi a oferi înţelesurile vieţuirii în ea. Sunt tranzacţii imposibile în viaţa matură, deoarece înţelegerea devine potrivire sau adecvare la înţelesurile stabilite de ceilalţi, iar lumea se prezintă şi ea cu un înţeles gata stabilit de ceilalţi. În ceea ce priveşte oraşul, el are denumiri gata stabilite de străzi, nemodificabile, în vreme ce aceste denumiri îi rezonează copilului din Berlin ca nume cu încărcătură magică, care îl fac să le caute sensuri şi rezonanţe personale, chiar schimbându-le denumirea. Sau, cum apare într-unul dintre tablouri, copilul îşi asuma sarcina să transforme Berlinul într-o pădure sălbatică în care să se poată rătăci, aşadar, în care să se poată sustrage sensurilor deja atribuite de adulţi.

Aşa apar locuri şi situaţii din copilărie învestite cu un sens personal, ceea ce le face apte să figureze ca tablouri literare, apropiate mai mult de poezie decât de proză. Oricine îşi poate aminti de copilărie în acest fel, dar fără ca imaginile reînviate să nască literatură sau fără să fie preluate în creativitatea cu totul personală, între omul adult şi copil se menţine o depărtare care nu îi îngăduie primului să se recunoască în al doilea. Judecătorul banal Ivan Ilici din nuvela lui Tolstoi nu se poate recunoaşte în copilul de care îşi aminteşte şi moartea poate şi din acest motiv îi rămâne o necunoscută. În schimb, pentru copilul tablourilor lui Benjamin există moartea, ori mai curând limitarea vieţii lui, căreia nu i se poate opune decât strecurându-şi mâna prin dulapurile grele ale mobilierului burghez, apucând de acolo, ca alinare, fie dulciurile, fie ciorapii de lână.

Multe din imaginile copilăriei te fac să-ţi spui „ştiam că-i aşa,” cu atât mai mult pentru cei care au împărtăşit întrucâtva lumea caselor burgheze, rămasă cel puţin prin rămăşiţe şi dincolo de anii 1900, şi în afara Berlinului. Un entuziasm al recunoaşterii care se va dilua în retrăirea experienţelor descrise, aşadar, a resuportării acelor limite impuse copilului de lucrurile şi situaţiile din afara lui şi totuşi suficient de mult înăuntrul lui, încât să-i determine credinţa pentru toată viaţa că are de trăit mereu alături de „micul cocoşat.” „Micul cocoşat” (tabloul final al tuturor manuscriselor) este personajul imaginar care introduce răul în copil, îi supraveghează colindările şi rătăcirile prin oraş şi lume pentru tot restul vieţii, este chiar el până la urmă şi tocmai de aceea este numai în parte detestabil. Căci, reluând o poezie dintr-o carte pentru copii, trebuie să ne rugăm în şoaptă pentru micul cocoşat. Trebuie să ne fie milă de răul vieţuirii născut, ne spune copilăria, odată cu binele ei. Mult mai săracă şi doar un produs al copilăriei, maturitatea uitucă ne-ar spune steril că răul trebuie învins ca pe un duşman răsărit de nicăieri.