Rilke – Ţvetaieva - Pasternak, Roman epistolar

Rilke – Ţvetaieva - Pasternak, Roman epistolar (1926)

 Bucureşti, Ideea Europeană, 2006,

trad. J. Ianoşi, coemntarii şi note de I. Ianoşi

Nu este un roman epistolar, aşa cum se anunţă în subtitlul volumului, ci o colecţie de scrisori adresate unii altora de către cei trei poeţi, însoţită de explicaţii minime ale biografiilor acestora. Nu este un roman şi din altă cauză. Anume, dacă în unele romane personajele apar iniţial distinct, iar naraţiunea le uneşte, cei trei poeţi apar iniţial uniţi, după care se risipesc în singurătăţile lor.

Căci scrisorile aşa îi arată, singuri, deşi, cum o mărturiseşte Marina Ţvetaieva într-o epistolă, ea nu a fost niciodată singură, ci a purtat mereu de mână câte un copil. Şi toţi trei se găsesc în situaţia unei singurătăţi profesionalizate: sunt poeţi. Marina Ţvetaieva şi Boris Pasternak (amândoi prinşi în vieţi de familie) sunt primii care îşi închipuie că singurătatea unui poet plus singurătatea altui poet egal iubire, aşa rudimentar cum o spun inscripţiile de pe ziduri şi de pe băncile şcolii. Aşa o cred apoi Marina Ţvetaieva şi Reiner Maria Rilke într-un schimb redus de epistole, chiar dacă nu ajung să se vadă vreodată.  Rilke îşi cedează singurătatea apăsătoare a ultimului său an de viaţă unui schimb de scrisori cu o poetă îndrăgostită de spiritul lui, ea însăşi, cum i-o mărturiseşte lui Boris Pasternak, mai mult un suflet, o psyche, decât o Evă. Şi-o cedează în măsura în care îi dedică elegia pe care Marina Ţvetaieva o va păstra numai pentru ea toată viaţa, în măsura în care în această poezie, poeta este văzută ca o împreună „dătătoare de semne.”

Şi toţi trei cad în proză, iar poeţii ruşi ajung într-adevăr prozatori. Rilke se pierde în proza morţii, Pasternak în cea încurcată (deseori sub forma tramei ieftine şi ruşinoase a unui scenariu de thriller) a supravieţuirii în Rusia sovietică, iar Marina Ţvetaieva în drama exilului, a sărăciei, a revenirii într-o Rusie dictatorială, unde soţul şi fiica îi sunt trimişi la închisoare din cauza fostelor simpatii „albe,” opuse bolşevicilor roşii. Marina Ţvetaieva este singura care nu se poate acomoda prozei. Se sinucide. Poate acesta este motivul pentru care scrisorile ei rămân cele mai poetice. În toate se observă viziunea ei despre poezie, schiţată într-o epistolă adresată lui Boris: nu realitatea impune cuvintele despre ea, ci tocmai invers, cuvintele generează realitatea.

Iar Marina Ţvetaieva urmăreşte asiduu să se întâmple aşa: este nemulţumită că Rilke nu o iubeşte pentru cuvintele poeziei ei, căci poetul mărturisise că nu mai stăpâneşte atât de bine limba rusă; este nemulţumită că Boris Pasternak îi adresează cuvinte lipsite de viaţă, cum nu primeşte bine nici încercările lui poetice care rămân fidele realităţii istorice. Sau, mai mult decât atât, acea singură oră şi jumătate pe care şi-o îngăduia scrisului printre treburile casnice se dilată, să spunem, spaţial, ca un munte (aşa îl vede poeta pe Rilke), pentru a o încredinţa că viaţa ei urmează un destin, al poeziei şi al iubirii faţă de poeţii Pasternak şi Rilke.  Iar asta fără castelele medievale locuite de Rilke, fără să-i fie confirmată public calitatea de poetă, cum i se întâmpla lui Pasternak, răsplătit de Uniunea Scriitorilor Sovietici cu un apartament şi o casă de vacanţă.