Lermontov, Un erou al timpului nostru

           

 
Lermontov, M. I., Un erou al timpului nostru

traducere de de Al. Philippide, Bucureşti: Editura Mondero, 1999

            O carte pe care o ştiam din alte cărţi, fiind amintită în operele altor scriitori ruşi. Vag, îmi aminteam că era privită ca o critică a moravurilor primei jumătăţi a secolului XIX din Rusia, iar pentru aşa ceva îl aveam pe Gogol, citit şi răscitit. Părea aşadar inutilă citirea „Eroului” lui Lermontov. O altă piedică era amintirea din Goethe a unui pasaj (probabil notat cândva în carnetul de citate din adolescenţă, pierdut, dar pe care l-am purtat poate ca pe o carte necesară trecerilor, la fel cum o făceau morţii egipteni) în care critică micimea de caracter a celor ce se complac în deplângerea moravurilor epocii lor. Pentru că numai fiind mic, cauţi să-ţi găseşti o scuză în marea povară a lumii tale pretins decăzute.

            Nu se poate spune că Eroul timpului nostru, personajul Piciorin, este mult diferit de eroii literari ai altor timpuri din preajma epocii contemporane. Este întruchiparea desconsiderării moderne a moralităţii şi în acelaşi punct îl găsim peste o sută de ani, de exemplu, şi pe Străinul lui Camus. În şirul acestor personaje, nu trebuie uitat Omul fără însuşiri  al lui Robert Musil, un om pe deplin conştient de criza morală a modernităţii, dar spre deosebire de Piciorin, căruia nu îi plac abstracţiunile, este şi un teoretician al crizei.

            Nimic însă mai greşit în a-l pune pe un personaj de roman rusesc într-o serie a personajelor literaturii occidentale. În Rusia lui Lermontov, dar şi a lui Dostoievski sau Tolstoi, totul se joacă pe marginea prăpastiei, aşa cum şi Piciorin ajunge să se dueleze la marginea uneia. Speculaţiile teoretice nu rezistă prea mult. Trăieşti totul până la moarte sau nu mai trăieşti nimic. Iar lipsa moralei şi imoralitatea lui Piciorin se prezintă tocmai aşa în povestirile care compun romanul. Se spune, tot ce ne rămâne după ce pierdem legăturile morale cu oamenii este înfruntarea morţii.

            Piciorin este nobilul dezamăgit de frivolitatea clasei sale sociale şi din cauza aceasta se refugiază la marginea Rusiei, în Caucaz, ca ofiţer al trupelor implicate în luptă cu sălbaticii cerchezi şi ceceni. Părăseşte în Rusia şi sentimentele sau „inima,” rămânându-i o minte rece şi o inteligenţă genială sau eroică de tipul vicleniei („cunning”). Răceala inimii îl face să treacă peste prietenii şi iubiri, cu o unică scăpare, un hohot de plâns odată cu părăsirea lui de către o fostă iubită, bolnavă şi previzibil muribundă, pe care o seduce din nou, în condiţia ei de femeie căsătorită.

            Moartea, măreţia mută şi prăpăstioasă a munţilor din Caucaz, iar la sfârşitul romanului, o credinţă difuză în soartă salvează romanul de trecerea lui într-o serie a celor de critică a moravurilor epocii. Lumea criticată este mai mică decât ele. Toate acestea micşorează lumea celorlalţi de care este plictisit Piciorin şi întreaga lui vină a răcelii inimii. Sedusă prin înţelegerea slăbiciunilor femeii, iar anterior prin imoralitatea răpirii ei cu ajutorul fratelui ei, Bela, soţia lui cercheză, este ucisă de un sălbatic al locului; o falsă iubită de la ţărmul Mării Negre, de fapt traficantă, dispare după pericolul de a se îneca în mare; prinţesa Mary, o aristocrată sentimentală, gata să fie iubită de Piciorin în ciuda răcelii sale, este subiectul unui duel, în urma căruia eroul timpului nostru ucide fără remuşcări un rival ridicol. În toate sfârşiturile acestea, Piciorin şi imoralitatea lui găsesc un sprijin. Efortul moralităţii, al sentimentelor şi al aşezării în viaţă este inutil. Pe undeva, soarta pe care oamenii moderni nu o mai celebrează în vieţile lor precum vechii închinători la stele pune capăt încercării societăţii şi comuniunii umane de a părea că rezolvă destine. Piciorin cunoaşte închipuirea societăţii şi are curajul să-i spună victimei sale sentimentale, cucerite prin vărsare de sânge, „nu te iubesc.”

            Genialitatea vicleană şi imorală a lui Piciorin trece de fapt peste timpul nostru şi al secolului XIX rus. Eroul apare în unele pagini ca un săbatic al munţilor Caucazului lipsiţi de timp, bucuros să-şi înlăture plictiseala de lume şi sentimente vânând sălbăticiuni. Moartea cu care se confruntă îi este anunţată chiar de la începutul romanului, printr-un zvon că ar fi sfârşit undeva şi mai departe de Rusia. Practic, nu moare ca un erou al timpului deţinut de lumea de aici, ci se pierde în altă lume. O pierdere într-un fel măreaţă sau cel puţin mai mare decât variantele oferite de lumea de care este nemulţumit, preţuind mai mult decât orice o nebuloasă a libertăţii.

* Păcat că traducerea atât de frumoasă a lui Al. Philippide a fost prinsă în nişte coperţi oribile de Editura Mondero.

Mozart, Scrisori

Mozart, Wolfgang Amadeus, Scrisori

traducere din germană de Cristian Ghinea, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007

            Cum mă socotesc un intim al unor părţi din muzica lui Mozart, mi-a venit greu să cunosc şi intimitatea lui de om. Deşi cunoşteam viaţa lui dintr-o altă carte, citirea scrisorilor promitea să ofere o cunoaştere din interiorul ei şi o fac într-adevăr, cu dezvăluirea unor scăderi dureroase, neîntâlnite în muzica lui. La nevoie, interesul pentru scrisori se poate scuza prin interesul faţă de o personalitate a muzicii, genială, minunată şi orice atribute am vrea să-i mai dăm dintre cele uzuale în discursurile omagiale. Însă în final mi-am justificat indiscreţia prin încercarea de a vedea cum ceva mare, muzica lui Mozart, s-a aşezat în ceva mai mic, omul Mozart.

            Şi ce am văzut? În parte, cum muzica şi dorinţa de a o crea golea omul, lăsându-l atârnat de ceilalţi, care-i socoteau muzica un accesoriu măreţ pentru scopul supravieţuirii onorabile, cunoscut de fiecare. Din câte rezultă din scrisori, alţii, în afară de tatăl său, destinatarul majorităţii scrisorilor, şi probabil alte persoane neidentificabile în epistole, nu vedeau nici atât. Nu-i mai puţin adevărat, există şi scrisori în care Mozart însuşi se recunoaşte în situaţia de a compune pentru supravieţuire. Rămân însă orele de creaţie, amintite de el în multe scrisori, cu o grijă de a le găsi şi de a fi pregătit pentru ele care le arată ca fiind de fapt miezul fiecărei zile şi până la urmă al vieţii lui.

            Cel puţin în scrisorile de tinereţe, se observă cum muzica pune stăpânire pe om, până la gradul în care îi scrie pe larg tatălui despre perspectivele lui muzicale chiar în ziua morţii mamei lui şi imediat mai târziu, în scrisoarea unde îndrăzneşte să-l anunţe despre moartea ei. Imediat poate apărea clişeul geniului care devine într-un fel un monstru moral, ceva de genul lui Goethe, ce-şi fereşte viziunea senină asupra vieţii ignorând agonia consoartei. Însă la Mozart este altceva. El îşi veghează mama până în ultma clipă şi o face cu credinţa că un acelaşi Dumnezeu i-a dat talentul muzical şi dă sau ia tot ce apare pe pământ. Şi poate credinţa aceasta permanent afirmată în scrisorile de tinereţe şi nu numai lămureşte profunzimea muzicii sacre compuse de Mozart, dar şi aerul de sacralitate din alte compoziţii, de exemplu prezent chiar în aria îndrăgostitei dona Elvira din Don Giovanni. Bineînţeles, exemplul cel mai limpede al credinţei lui Mozart este moartea lui, când oferă ultimele indicaţii pentru compunerea Requiemului, aşa cum povesteşte cumnata lui în ultima scrisoare inclusă în volum, mărturisindu-şi neputinţa de a uita felul în care murmura zgomotul tobelor.

            Se poate spune că Dumnezeul lui Mozart este unul care ia omul de mână să parcurgă împreună o golgotă ce se tot înalţă şi odată cu înălţarea ei îl ridică şi pe cel ales. Căci fără îndoială, Mozart s-a considerat un ales (o dovedesc şi opiniile lui defavorabile despre majoritatea compozitorilor şi interpreţilor din vremea lui), la fel cum socotea şi tatăl său dintru început. În biletul de final scris de Mozart unui necunoscut, tocmai începutul acesta al copilului miraculos îi reapare în minte, însă şi cu regretul că nu a fost un ales al lumii şi că nu a apucat să se bucure de talentul lui. Dar, „viaţa a fost totuşi frumoasă,” admite Mozart în acelaşi bilet şi încă o dată afirmă şi acceptă că Providenţa este stăpâna vieţilor tuturor.

            Altminteri, este greu de văzut din intimitatea scrisorilor muzica lui. Nu este explicată de toate slăbiciunile sentimentale ale lui pentru soţia relativ infidelă, pentru tatăl preocupat de bunăstarea financiară a fiului, de toate eschivările faţă de creditori relativ binevoitori şi de grija acceptării în diverse societăţi muzicale. De fapt, ea stă în pofida lor şi lasă aproape inexplicabilă liniştea şi graţia din toate părţile andante ale compoziţiilor lui. Ai presupune că unui om cu asemnea griji i-ar fi imposibil să le găsească. Cum la griji îi semănăm, rămâne de învăţat saltul în afara lor şi de ascultat ce nu credem că ar fi posibil printre ele. Premisele saltului se găsesc parţial în Scrisori, dar sunt preţioase pentru că aparţin unui om care a reuşit să sară.

* În afara unor erori de tehnoredactare, traducerea înlesneşte citirea Scrisorilor cu sufletul la gură (însă ca pe un roman pe care nu îl vrei încheiat) şi nu dezminte deloc faptul că este o carte preţioasă.