Mozart, Scrisori

Mozart, Wolfgang Amadeus, Scrisori

traducere din germană de Cristian Ghinea, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007

            Cum mă socotesc un intim al unor părţi din muzica lui Mozart, mi-a venit greu să cunosc şi intimitatea lui de om. Deşi cunoşteam viaţa lui dintr-o altă carte, citirea scrisorilor promitea să ofere o cunoaştere din interiorul ei şi o fac într-adevăr, cu dezvăluirea unor scăderi dureroase, neîntâlnite în muzica lui. La nevoie, interesul pentru scrisori se poate scuza prin interesul faţă de o personalitate a muzicii, genială, minunată şi orice atribute am vrea să-i mai dăm dintre cele uzuale în discursurile omagiale. Însă în final mi-am justificat indiscreţia prin încercarea de a vedea cum ceva mare, muzica lui Mozart, s-a aşezat în ceva mai mic, omul Mozart.

            Şi ce am văzut? În parte, cum muzica şi dorinţa de a o crea golea omul, lăsându-l atârnat de ceilalţi, care-i socoteau muzica un accesoriu măreţ pentru scopul supravieţuirii onorabile, cunoscut de fiecare. Din câte rezultă din scrisori, alţii, în afară de tatăl său, destinatarul majorităţii scrisorilor, şi probabil alte persoane neidentificabile în epistole, nu vedeau nici atât. Nu-i mai puţin adevărat, există şi scrisori în care Mozart însuşi se recunoaşte în situaţia de a compune pentru supravieţuire. Rămân însă orele de creaţie, amintite de el în multe scrisori, cu o grijă de a le găsi şi de a fi pregătit pentru ele care le arată ca fiind de fapt miezul fiecărei zile şi până la urmă al vieţii lui.

            Cel puţin în scrisorile de tinereţe, se observă cum muzica pune stăpânire pe om, până la gradul în care îi scrie pe larg tatălui despre perspectivele lui muzicale chiar în ziua morţii mamei lui şi imediat mai târziu, în scrisoarea unde îndrăzneşte să-l anunţe despre moartea ei. Imediat poate apărea clişeul geniului care devine într-un fel un monstru moral, ceva de genul lui Goethe, ce-şi fereşte viziunea senină asupra vieţii ignorând agonia consoartei. Însă la Mozart este altceva. El îşi veghează mama până în ultma clipă şi o face cu credinţa că un acelaşi Dumnezeu i-a dat talentul muzical şi dă sau ia tot ce apare pe pământ. Şi poate credinţa aceasta permanent afirmată în scrisorile de tinereţe şi nu numai lămureşte profunzimea muzicii sacre compuse de Mozart, dar şi aerul de sacralitate din alte compoziţii, de exemplu prezent chiar în aria îndrăgostitei dona Elvira din Don Giovanni. Bineînţeles, exemplul cel mai limpede al credinţei lui Mozart este moartea lui, când oferă ultimele indicaţii pentru compunerea Requiemului, aşa cum povesteşte cumnata lui în ultima scrisoare inclusă în volum, mărturisindu-şi neputinţa de a uita felul în care murmura zgomotul tobelor.

            Se poate spune că Dumnezeul lui Mozart este unul care ia omul de mână să parcurgă împreună o golgotă ce se tot înalţă şi odată cu înălţarea ei îl ridică şi pe cel ales. Căci fără îndoială, Mozart s-a considerat un ales (o dovedesc şi opiniile lui defavorabile despre majoritatea compozitorilor şi interpreţilor din vremea lui), la fel cum socotea şi tatăl său dintru început. În biletul de final scris de Mozart unui necunoscut, tocmai începutul acesta al copilului miraculos îi reapare în minte, însă şi cu regretul că nu a fost un ales al lumii şi că nu a apucat să se bucure de talentul lui. Dar, „viaţa a fost totuşi frumoasă,” admite Mozart în acelaşi bilet şi încă o dată afirmă şi acceptă că Providenţa este stăpâna vieţilor tuturor.

            Altminteri, este greu de văzut din intimitatea scrisorilor muzica lui. Nu este explicată de toate slăbiciunile sentimentale ale lui pentru soţia relativ infidelă, pentru tatăl preocupat de bunăstarea financiară a fiului, de toate eschivările faţă de creditori relativ binevoitori şi de grija acceptării în diverse societăţi muzicale. De fapt, ea stă în pofida lor şi lasă aproape inexplicabilă liniştea şi graţia din toate părţile andante ale compoziţiilor lui. Ai presupune că unui om cu asemnea griji i-ar fi imposibil să le găsească. Cum la griji îi semănăm, rămâne de învăţat saltul în afara lor şi de ascultat ce nu credem că ar fi posibil printre ele. Premisele saltului se găsesc parţial în Scrisori, dar sunt preţioase pentru că aparţin unui om care a reuşit să sară.

* În afara unor erori de tehnoredactare, traducerea înlesneşte citirea Scrisorilor cu sufletul la gură (însă ca pe un roman pe care nu îl vrei încheiat) şi nu dezminte deloc faptul că este o carte preţioasă.