Lermontov, Un erou al timpului nostru

           

 
Lermontov, M. I., Un erou al timpului nostru

traducere de de Al. Philippide, Bucureşti: Editura Mondero, 1999

            O carte pe care o ştiam din alte cărţi, fiind amintită în operele altor scriitori ruşi. Vag, îmi aminteam că era privită ca o critică a moravurilor primei jumătăţi a secolului XIX din Rusia, iar pentru aşa ceva îl aveam pe Gogol, citit şi răscitit. Părea aşadar inutilă citirea „Eroului” lui Lermontov. O altă piedică era amintirea din Goethe a unui pasaj (probabil notat cândva în carnetul de citate din adolescenţă, pierdut, dar pe care l-am purtat poate ca pe o carte necesară trecerilor, la fel cum o făceau morţii egipteni) în care critică micimea de caracter a celor ce se complac în deplângerea moravurilor epocii lor. Pentru că numai fiind mic, cauţi să-ţi găseşti o scuză în marea povară a lumii tale pretins decăzute.

            Nu se poate spune că Eroul timpului nostru, personajul Piciorin, este mult diferit de eroii literari ai altor timpuri din preajma epocii contemporane. Este întruchiparea desconsiderării moderne a moralităţii şi în acelaşi punct îl găsim peste o sută de ani, de exemplu, şi pe Străinul lui Camus. În şirul acestor personaje, nu trebuie uitat Omul fără însuşiri  al lui Robert Musil, un om pe deplin conştient de criza morală a modernităţii, dar spre deosebire de Piciorin, căruia nu îi plac abstracţiunile, este şi un teoretician al crizei.

            Nimic însă mai greşit în a-l pune pe un personaj de roman rusesc într-o serie a personajelor literaturii occidentale. În Rusia lui Lermontov, dar şi a lui Dostoievski sau Tolstoi, totul se joacă pe marginea prăpastiei, aşa cum şi Piciorin ajunge să se dueleze la marginea uneia. Speculaţiile teoretice nu rezistă prea mult. Trăieşti totul până la moarte sau nu mai trăieşti nimic. Iar lipsa moralei şi imoralitatea lui Piciorin se prezintă tocmai aşa în povestirile care compun romanul. Se spune, tot ce ne rămâne după ce pierdem legăturile morale cu oamenii este înfruntarea morţii.

            Piciorin este nobilul dezamăgit de frivolitatea clasei sale sociale şi din cauza aceasta se refugiază la marginea Rusiei, în Caucaz, ca ofiţer al trupelor implicate în luptă cu sălbaticii cerchezi şi ceceni. Părăseşte în Rusia şi sentimentele sau „inima,” rămânându-i o minte rece şi o inteligenţă genială sau eroică de tipul vicleniei („cunning”). Răceala inimii îl face să treacă peste prietenii şi iubiri, cu o unică scăpare, un hohot de plâns odată cu părăsirea lui de către o fostă iubită, bolnavă şi previzibil muribundă, pe care o seduce din nou, în condiţia ei de femeie căsătorită.

            Moartea, măreţia mută şi prăpăstioasă a munţilor din Caucaz, iar la sfârşitul romanului, o credinţă difuză în soartă salvează romanul de trecerea lui într-o serie a celor de critică a moravurilor epocii. Lumea criticată este mai mică decât ele. Toate acestea micşorează lumea celorlalţi de care este plictisit Piciorin şi întreaga lui vină a răcelii inimii. Sedusă prin înţelegerea slăbiciunilor femeii, iar anterior prin imoralitatea răpirii ei cu ajutorul fratelui ei, Bela, soţia lui cercheză, este ucisă de un sălbatic al locului; o falsă iubită de la ţărmul Mării Negre, de fapt traficantă, dispare după pericolul de a se îneca în mare; prinţesa Mary, o aristocrată sentimentală, gata să fie iubită de Piciorin în ciuda răcelii sale, este subiectul unui duel, în urma căruia eroul timpului nostru ucide fără remuşcări un rival ridicol. În toate sfârşiturile acestea, Piciorin şi imoralitatea lui găsesc un sprijin. Efortul moralităţii, al sentimentelor şi al aşezării în viaţă este inutil. Pe undeva, soarta pe care oamenii moderni nu o mai celebrează în vieţile lor precum vechii închinători la stele pune capăt încercării societăţii şi comuniunii umane de a părea că rezolvă destine. Piciorin cunoaşte închipuirea societăţii şi are curajul să-i spună victimei sale sentimentale, cucerite prin vărsare de sânge, „nu te iubesc.”

            Genialitatea vicleană şi imorală a lui Piciorin trece de fapt peste timpul nostru şi al secolului XIX rus. Eroul apare în unele pagini ca un săbatic al munţilor Caucazului lipsiţi de timp, bucuros să-şi înlăture plictiseala de lume şi sentimente vânând sălbăticiuni. Moartea cu care se confruntă îi este anunţată chiar de la începutul romanului, printr-un zvon că ar fi sfârşit undeva şi mai departe de Rusia. Practic, nu moare ca un erou al timpului deţinut de lumea de aici, ci se pierde în altă lume. O pierdere într-un fel măreaţă sau cel puţin mai mare decât variantele oferite de lumea de care este nemulţumit, preţuind mai mult decât orice o nebuloasă a libertăţii.

* Păcat că traducerea atât de frumoasă a lui Al. Philippide a fost prinsă în nişte coperţi oribile de Editura Mondero.