Bulgakov, Scene moscovite

Bulgakov, Mihail, Scene moscovite

traducere de de M. A. Buiciuc, Iaşi: Editura Polirom, 2004

            Perioada în care a fost scrisă proza scurtă cuprinsă în volumul „Scene moscovite” este a anilor 1920, când orânduirea comunistă era în chinurile facerii (ce-i drept, nu a renunţat niciodată la chinuri). Scrierile sunt încărcate de istoria epocii şi destinate ei, fiind publicate în gazetele muncitoreşti ale vremii, pornind de la pretextul unor sesizări ale muncitorilor înşişi. Totuşi, concesiile făcute noii puteri comuniste sunt minime şi cu siguranţă mai mici în comparaţie cu romanele lui Ilf şi Petrov din aceeaşi epocă. Umorul dominant şi debordant din fostele articole de ziar se ridică până la nivelul de a te face să izbucneşti în râs în mijloacele de transport şi de a-i face şi pe alţii să râdă în hohote numai povestindu-le. Iar acest umor le transformă în mare în discursul liber al bufonilor din piesele lui Shakespeare. Cu o deosebire esenţială: nimic nu este grav şi nimic nu se înalţă până la problemele mari ale lumii şi ale moralei.

            De fapt, asistăm la râsul de după prăbuşirea unei idei mari, fraternitatea comunistă a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, până la a deveni fărâme ridicole. Fărâmele se transformă într-o paradă de titulaturi măreţe şi goale („ortoglosia” leninistă amintită de Alain Besançon şi menţionată de E. Iordache în Cuvânt înainte), suficiente pentru a stârni umorul, dar şi pentru a întreţine tragismul unor indivizi care nu îşi mai pot ţine nimic la sine din tot ce le aparţine la modul cel mai propriu. Sunt indivizi fără loc dintr-un oraş Moscova fără locuinţe, forţaţi de regimul politic să trăiască unii alături de ceilalţi şi amestecându-şi vorbele într-un Babel orizontal cauzat uneori de despărţiturile de carton ale camerelor. Singure scriptele şi deciziile funcţionarilor statului le mai oferă înţelegere, dar într-o limbă străină. Lucru ilustrat cu prisosinţă de oratorii ideologici care nu-şi înţelegeau propriile cuvinte şi înlăturau cu lovituri „elementul” uman, un bătrân în cârje, ce pretindea să priceapă ceva. Altminteri, despre pierderea de sine aflăm din povestirea în care naşterea devine bucuria tatălui de a bea rublele acordate de stat ca ajutor pentru naşterea fiului său, într-o alta, nunta este necesară pentru a primi raţia de alimente, iar moartea, cum apare într-o povestire, este mai curând o înregistrare a decesului de către felcerul ce pretinde ca morţii să vină la el pentru constatare şi ajunge să o facă şi un muribund cu o zi înaintea sfârşitului. Nu mai puţin, chiar şi cadavrul viu („tovarăşul cadavru”) este nevoit să se plimbe pe la birourile funcţionarilor statului.

            Şi dacă socotim şi creaţia culturală drept ceva ce aparţine în modul cel mai propriu omului, ea se pierde în ridicolul culturii de masă. Volumele lui Tolstoi şi Gogol împrumutate de muncitori feroviari se răstoarnă în zăpadă laolaltă cu ei, când alunecă pe scara îngheţată a bibliotecii. Atracţia culturală maximă o dovedeşte însă spectacolul de circ în care câinele vorbitor se încăpăţânează să tacă după dispariţia stăpânului său ventriloc. La spectacolul de circ sau de film pot avea acces şi mujicii necontaminaţi de ideologie. Emblematic, progresul ştiinţific al erei comuniste le oferă un film proiectat greşit, în care un „bărbat merge cu fundul înainte undeva în depărtare.” Şi majoritatea personajelor merg cu fundul înainte în era titulaturilor fraterne măreţe, fără să renunţe la obiceiurile straşnice de a se urî, de a-şi fi indiferenţi, de a se înjura, de a bea votcă şi de a-şi bate nevestele. Însetaţi cu adevărat pot fi numai de lucrurile mici, de alimentele care apar într-o perioadă de deschidere a economiei comuniste către afacerile private (Renaşterea comercială din deschiderea volumului pare un paradis al lucrurilor mici), dar de cele mai multe ori dispar.

            În pasajele necenzurate din romanul „Mama,” scris înaintea revoluţiei din 1917, Maxim Gorki prezenta comuniştii idealişti din rândurile muncitorilor înfrăţiţi cu intelectualii de origine  nobilă,  amintind însă de lipsa de încredere a primilor faţă de ultimii, dar şi de rezistenţa mujicilor la o schimbare a felului lor de a trăi. Odată înfăptuită, revoluţia comunistă visată îşi arată eşecul timpuriu şi în proza lui Bulgakov. Oamenii nu se tranformă în fiinţe mai bune datorită unui ideal politic măreţ. Ei fie se pierd ca indivizi, fie se folosesc de acest ideal pentru a-şi menţine josnicia unei individualităţi egoiste, ori pentru a-şi prezenta slăbiciunile ca însemne ale puterii. Şi este un avertisment că politica de orice fel nu trebuie să încerce să schimbe oameni.

* Traducerea abundă în cuvinte slave, ce par să provină de la un vorbitor de română din Basarabia. În majoritatea cazurilor este un aspect pozitiv, pentru că ne apropie de limba rusă (Petru Creţia avertiza că nu trebuie să citim romane ruseşti în limbile occidentale mult mai străine de limba rusă decât româna). Alterori, mă tem că unele cuvinte folosite de traducător nu există în limba română şi dau naştere unor pasaje confuze.