Bulgakov, Inimă de câine

            Bulgakov, Mihail, Inimă de câine

ediţie îngrijită şi note de M. A. Buiciuc, Iaşi: Editura Polirom, 2003

            Volumul începe cu o nuvelă autobiografică, Însemnări pe manşete (trad. Alexandru Calaïs). A începe să citeşti o carte cu ochii la biografia scriitorului aduce aminte de vechea practică şcolară de a căuta rezolvarea problemelor de matematică uitându-te la soluţiile de la sfârşitul cărţii. Şi sunt multe probleme de rezolvat şi în restul nuvelelor din volum, fiind vorba despre trei nuvele fantastice. Ce le determină fantasticul?  Să fie viaţa lui Bulgakov într-o epocă comunistă în formare, în care succesul lui ca scriitor este interzis? Să fie iluzia comunistă de vină, fantasmagorică, dar suficient de puternică pentru a-l alunga pe Bulgakov din sânul ei? Să fie greutatea supravieţuirii ca om de vină, nuvela Însemnări... prezentând greutăţile materiale înfruntate de scriitor?

            Speculând asupra vieţii scriitorului, toate pot fi văzute drept condiţii sau cauze, dar ele nu explică totuşi fantasticul. Înainte de toate pentru că sunt de fapt condiţii ale unui realism chinuitor de real şi o ştie foarte bine cel care şi-a văzut aspiraţiile mari lovindu-se de piedici meschine puse de sacrii mediocrii din instituţiile publice, chiar neafiliaţi unei ideologii politice. Şi o ştie şi cel care, la fel ca scriitorul, îşi va fi simţit pantofii vechi înghiţind apa ploii. Fantasticul este explicabil mai degrabă prin aspiraţia profundă de a fi scriitor. În această aspiraţie, se creează un chip ireal al succesului, greu de definit. Nu este succesul în faţa unui public, Bulgakov renegându-şi o piesă de teatru cu succes la public, dar proastă după propria-i judecată (Însemnări... ).

            Ar fi mai curând o confirmare a valorii pe care el însuşi o simte, dar una în privinţa căreia cei ce o confirmă ar urma fie discreţi, aşa încât să nu o atragă în sistemul lor de judecăţi. Dar în acelaşi timp, „confirmatorii” ar trebui să-i asigure creatorului subzistenţa satisfăcătoare de care beneficiază obedienţii ce îşi modelează creaţia după normele timpului (şi există norme şi în afara regimurilor represive de tip sovietic). Iar nuvela Însemnări... se încheie cu năruirea aspiraţiei către un asemenea succes, în momentul în care revista literară pe care o pune pe picioare şi îi aduce şi bani dispare dintr-odată printr-un ordin de sus. Rămân însă dactilografele clădirii unde fusese redacţia revistei, ca prototipuri şi mari preotese ale mânuirii complet necreative a scrisului, bineînţeles, absolut necesare unui sistem care refuza creaţia autentică. Aşadar, aspiraţia scriitorului este o fantasmă şi el însuşi devine una.

             Realul care întreţine această fantasmă populează golul neîmplinirii ei paradisiace cu demonicul. Toate aprobările, sentinţele şi da, hârtiile dactilografiate care opresc creaţia şi şterg identitatea se năpustesc demonic asupra funcţionarului Korotkov în a doua nuvelă din volum, Diavoliada (trad. Tatiana Nicolescu). Ca în Procesul lui Kafka, el este urmărit de o vină neştiută. Este destituit din funcţie şi din real (îşi pierde actele de identitate, iar numele îi este confundat), după ce anterior fusese plătit cu chibrituri în loc de bani, iar vecina sa cu vin bisericesc. Vinul îi va sluji unei beţii într-o lume ce devine de coşmar, nicidecum unei împărtăşiri cu sângele divin. Iar lumina chibriturilor îi scoate un ochi, singura autentică fiind lumina văzută în momentul despărţirii de viaţă, când sare de pe o clădire pentru a fugi de urmăritorii lui demonici. Însă întruchipările demonice sunt rareori monstruoase. Dintr-o altă lume sunt dactilografele şi funcţionarii superiori ai lumii de aici, care îşi schimbă feţele şi reuşesc în final să plutească prin birouri, falsificând astfel şi cerul.

            Aceiaşi funcţionari ai noului regim comunist sunt responsabili pentru moartea profesorului Persikov din Ouăle fatale (trad. Izolda Vîrsta). Prin înstrăinarea descoperirii sale, „raza vieţii,” capabilă să înmulţească accelerat fiinţele vii, biologii sovietici creează din eroare reptile gigantice în locul găinilor dorite. Mulţimile înspăimântate nu îl găsesc vinovat decât pe omul de ştiinţă, ucigându-l. Sistemul politic este absolvit de vină, pentru că sub masca apărării proletariatului, patronează de fapt gloata şi spaimele ei faţă de cel care le întoarce spatele, izolându-se în laboratorului creaţiei. Nu mai puţin, raza vieţii, roşie şi creatoarea unor fiinţe care se devorează unele pe celelalte, confirmă întru totul regimul comunist. Modificând viaţa oamenilor şi creând oameni noi, tovarăşi, comunismul ajungea la acelaşi rezultat al devorării reciproce.

             Şi totuşi, Bulgakov nu îl prezintă pe profesorul Persikov în culori idilice. Nu este un opozant al regimului, ci numai unul ce se izolează de el şi iată, descoperă în laboratorul său viaţa gloatei. Scriind despre oamenii ce se devorează în numele tovărăşiei comuniste, şi Bulgakov este parte a regimului lor, deseori ca o conştiinţă a comicului şi ridicolului societăţii. Şi sub acest aspect este prea puţin, la fel ca savantul Persikov ataşat de ştiinţa sa şi de instrumentele sale necunoscute de ceilalţi, chiar dacă şi le  însuşesc. Şi suntem la urma urmei ceva mai mult când numai ne întoarcem spatele în groapa unui timp împărtăşit cu toţi aceia pe care îi detestăm şi cărora le vedem ridicolul?

            O confuzie de tipul celei dintre raza vieţii şi brutalitatea regimului politic apre şi în nuvela Inimă de câine (trad. Paraschiva Bădescu şi George Potra). Tot un savant (de data aceasta medic) creează un om dintr-un câine, dar creatorul lui şi asistentul său nu cunosc foarte bine dacă are inimă de câine sau de om. Din perspectiva câinelui, umanizarea lui înseamnă participarea la brutalitatea pe care anterior o simţise numai ca victimă.

             Iar educaţia pentru această trecere o primeşte de la Engels şi de la idealul proletariatului apărat de preşedintele comitetului comunist al blocului unde medicul îşi avea cabinetul. Umanizându-se, dispar gândurile simple şi recunoscătoare ale câinelui, când îl trata pe medic ca pe un zeu căruia merită să îi lingă galoşii, inclusiv pentru tăria de a înfrunta comitetul proletariatului din bloc, ce îi vâna traiul burghez în şapte camere. În locul acestor gânduri, câinele ajuns tovarăşul Şarikov (datorită implantării hipofizei şi testiculelor unui şarlatan mort la 27 de ani) doreşte egalitatea şi, la fel ca pacienţii selecţi ai medicului Preobrajenski dornici de întinerire, inegalitatea fericită a dominaţiei sexuale.

             Egalitatea urmărită de câinele om ce deprinde limbajul înjurând se manifestă ca dorinţă de a tulbura enclava burgheză din apartamentul medicului. Cu atât mai mult, cu cât medicul îşi menţine stăruitor rezistenţa faţă de proletariatul care nu îi este pe plac. Trăieşte fredonând arii din opere, murmurând permanent „din Sevilla la Granada,” aşadar, oraşele unei alte lumi decât cea a Rusiei sovietice şi a unui timp care cântă, nu latră lozinci comuniste precum produsul experimentului său. Mai mult decât savantul din Ouăle fatale, medicul se opune regimului folosindu-i slăbiciunile sale şi ocupându-i o parte din lumea reală pe care doreşte să o confişte. Astfel, foloseşte banii pacienţilor suspuşi care vor să îşi redobândească vitalitatea sexuală pentru a-şi popula existenţa cu bogăţiile culinare ale lumii. Cultul medicului Preobrajenski penru hrană şi băutură capătă aura de forţă pe care o are în Muntele Vrăjit  al lui Thomas Mann personajul Peeperkorn, maestrul dionisiac care stinge disputele de idei şi iubirile celorlalte personaje măcinate de bolile epocii şi umanităţii. Însă medicul lui Bulgakov are în final dezamăgirea că nu poate fi mai mult decât un maestru al unei lumi bogate dispărute în comunism. Când prin crearea unei vieţi umane, a omului câine, a încercat să pătrundă în real prin roadele izolării sale savante şi dionisiace, a constatat că realul celorlalţi este mai puternic şi face proletari brutali şi din câini, la fel de eficient cum a făcut din domni închipuiţii tovarăşi (Şarikov nu poate suporta numele de domn).

            Transformându-l din nou pe Şarikov în câine, savantul îşi recunoaşte limitarea în apartamentul său, adică în izolarea sa. Gândurile de câine recunosc beneficiile izolării, bucurându-se iarăşi de enclava caldă a apartamentului, acum fără vreun gând proletar de a-l devasta. Şi pentru câine, medicul redevine important. Este însă o importanţă consumată într-o căutare – „tot caută ceva,” gândeşte câinele, urmărindu-i cercetările creierelor – şi într-o speranţă a unui loc altundeva decât în lumea reală – „Spre malurile sfinte ale Nilului,” aşa cum sună aria din Aida îngânată de medic, cuvinte ce încheie nuvela. Golul aspiraţiei creatorului fusese eliberată de diavolul Şarikov şi revenea la condiţia căutării unui paradis, a unor maluri sfinte.